Principatele sau regatele aborigene
Conform mai multor surse, Tenerife înseamnă ‘’Muntele Alb’’. Insula poporului guanche a avut un singur rege care a condus Mencey de Adeje și căruia poetul Viana i-a atribuit numele de Gran Tinerfe. După moartea sa, cei nouă fii ai săi au împărțit insula, formându-se astfel nouă menceyatos pe care le-au condus în timpul cuceririlor. În afară de fiii legitimi, Tinerfe a mai avut un copil pe care nu l-a recunoscut, numit Aguahuco, căruia i-au dat porecla de Achimencey și care se traduce în spaniolă ca “hidalgo pobre” (domn sărac). De aici vine numele actual de Punta del Hidalgo, în municipiul La Laguna, fiind teritoriul care i-ar fi corespuns lui Achimencey.
Cucerirea insulelor
Cucerirea Arhipelagului Insulelor Canare a durat aproape un secol (1402-1496). Această durată neobișnuită a fost cauzată de mai mulți factori:1. Insulele nu erau atât de bogate precum credeau europenii, ceea ce a condus la descurajare privind cucerirea;2. Lipsa mijloacelor financiare din partea cuceritorilor;3. Rezistență puternică a unor insule.
Cucerirea Insulelor Canare poate fi împărțită în 2 faze: o primă parte unde se remarcă Juan de Bethencourt care a supus insulele Lanzarote, Fuerteventura și El Hierro (posibil și La Gomera) și a două parte, sub domnia Regilor Catolici, Fernando și Isabel care au cucerit insulele Gran Canaria, La Palma și Tenerife. Prin căsătoria lor ei au reușit să unească Regatul de Castilla și Aragon, susținând de asemenea descoperirea Americii.
Cu cincisprezece ani înainte ca Lumea Nouă să fie descoperită de Columb, Regii Catolici în nerăbdarea lor de a stăpâni noi rute maritime și văzând presiunea și interesele portughezilor pentru Insulele Canare, negociază cu Diego de Herrera (domnitorul insulelor) transferul dreptului de cucerire asupra celor trei insule, fiind și cele mai populate și mai importante: Gran Canaria, La Palma și Tenerife. În schimb, familia Herrera-Peraza primea o sumă de bani și titulatura de Conte de La Gomera pentru urmașii lor. Decizia a fost influențată și de plângerile la Curtea Regală venite de la vecinii Lanzaroteni care mărturiseau despre tratamentele severe aplicate de către domnitorii insulei. Această stare de intrigă și conflict se regăsea și între cei de la conducere.
În 1487, Gran Canaria s-a alăturat Coroanei de Castilla. Cucerirea insulei La Palma se încheie în 1493. În aceeași perioadă a fost cucerită și Granada (după 10 ani de asediu) și descoperită America (1942). Cucerirea insulei Tenerife începe în 1494 și se încheie în 1496.
Ocuparea insulelor La Palma și Tenerife a fost organizată și dusă la sfârșit de către Alonso Fernandez de Lugo. Acesta era un cavaler andaluz care a participat la cucerirea Gran Canariei în calitate de șef al garnizoanei. Aici a conceput ideea de a cuceri insulele. El a călătorit în acest scop la Curtea Regilor Catolici unde a obținut capitulațiile necesare (convenție prin care un stat stabilea un regim de privilegii pentru străinii aflați pe teritoriul său), dar și fondurile și bărbații necesari pentru a putea lupta. Cu această mică escadrilă a ajuns în Gran Canaria unde i se alătură în expediție un număr mare de canarioți și se pregătește să ocupe La Palma. După cucerirea insulei, se întoarce în peninsulă cu scopul de a obține provizii care să îl ajute să invadeze insula locuită de guanche. La întoarcere face ultimele pregătiri în Gran Canaria, conștient de dificultatea noii și ultimei sale cuceriri.
Debarcarea s-a făcut în plaja Anazo (în zilele nostre portul Santa Cruz). Expediția era formată din câteva sute de soldați și canarioți. Au legat de la început legături de pace cu mencey-atele de Guimar, Adeje, Abona și Anaga. Tabăra au așezat-o într-un loc pe care l-au numit Gracia, adică “Grație”, loc în care s-a petrecut întâlnirea dintre emisarii lui Alonso de Lugo și mencey-ul șef al insulei, Bencomo. Mesagerul lui Lugo le-a propus pace, acceptarea creștinismului ca religie și supunere totală în față Coroanei spaniole. Dintre acestea, lui Bencomo i-a surâs doar prima idee, fiind surprins de schimbarea religiei și simțindu-se jignit de o asemenea vasalitate. Astfel, nu s-a ajuns la niciun aranjament, Bencomo susținând că dacă vin în semn de prietenie, vor fi bineveniți, dar în cazul contrar vor lupta. La reuniunea mencey-atelor din Tenerife unde s-a discutat unirea acestora împotriva invaziei străine, Bencomo a fost propus ca șef al întregii armate guanche. Mencey-atele de Abona, Adeje, Daute și Icod, suspicioși fiind față de puterea lui Bencomo, refuză propunerea. Acești guanche au luptat alături de cuceritori, dintre toate remarcându-se mencey-ul de Guimar.
Alonso de Lugo a ignorat sfatul primit de la guanche și a pătruns în interiorul insulei, până în Valle de la Orotava, în căutarea de bovine și orz, dar la întoarcere, de la înălțimea râpei de Acentejo, trupele sale cad pradă unei ambuscade creată de guanche. Trupele lui Lugo au suferit o puternică înfrângere. Dezorganizarea spaniolă este într-atât de mare, încât propriul general trebuie să își schimbe hainele cu cele ale unui soldat și să fugă pentru a-și salva viața. Înfrângerea a fost atât de semnificativă încât au numit acel loc La Matanza de Acentejo (Masacrul de la Acentejo).
După prăbușirea de La Matanza, Alonso de Lugo pleacă în Gran Canaria. De aici călătorește la Curtea Regală și caută întăriri din partea Regelui și de la ducele de Medina. La sfârșitul anului 1495, Alonso de Lugo intră a doua oară în Tenerife cu noi surse de aprovizionare și soldați. Debarcarea se face tot pe plajele de Anazo și ca măsură preventivă îmbunătățește vechea fortăreața și trimite să se construiască una și la Gracia. Guanche, cu Bencomo în frunte, așteptau în La Laguna deciși să înfrângă spaniolii, dar au ales greșit terenul de lupta. Sunt puține detalii despre cum a decurs, dar știm că guanche au suferit o pierdere masivă - peste 1700 de guanche și căpeteniile Bencomo și fratele său Tinguaro și-au pierdut viața în această luptă. Supraviețuitorii guanche l-au ales drept conducător pe Bentor, fiul lui Bencomo și s-au dispersat în zonele învecinate. Între timp, datorită putrefacției cadavrelor și a foametei, a apărut o epidemie de ciumă care a devastat populația guanche. Rezolvând problema aprovizionării în tabăra din Santa Cruz, armata cuceritoare reia campania cu scopul victoriei finale. Menceyes, cu cei mai buni oameni ai lor se pregătesc pentru o nouă bătălie urma să aibă loc în apropiere de La Matanza de Acentejo, dar de această dată norocul este de partea adversă. Oamenii lui Lugo i-au învins pe guanche, mulți dintre ei devenind sclavi. Locul bătăliei este cunoscut sub numele de Victoria de Acentejo (Victoria de la Acentejo). Ultimii pași ai cuceririi constau în distrugerea ultimelor grupuri de rezistență. Sunt raiduri de curățare și de capturare de sclavi și de vite. Sărmanilor guanche le rămânea doar opțiunea să aștepte verdictul cuceritorilor care era unul dramatic: să servească drept marfă în traficul de sclavi.
Bentor și unii dintre ai lui, plini de anxietate și teamă, au căutat refugiu în stâncile Tigaiga. Într-o dimineață, Bentor, într-o sinucidere ritualică, a ales moartea în locul unei vieți de sclav, aruncându-se într-o râpă. În septembrie 1496 se încheie cucerirea insulei Tenerife. Majoritatea mencey-lor sunt deportați.
Toate insulele Canare se alătură Coroanei spaniole. Odată cucerit, arhipelagul avansează din perioada neolitică la epoca modernă a civilizației europene. Pentru a cuceri fiecare dintre insule trebuia să se construiască un nou mod de viață. Totul trebuia să fie nou: casele, străzile, îmbrăcămintea, culturile, credințele, obiceiurile și cuvintele. Puține din cele care existau puteau rămâne neschimbate.
Populație
O parte a populației era formată din aborigenii. Unii dintre aceștia au supraviețuit ca aliați ai cuceritorilor, fiind declarați liberi, cei care au luptat împotriva lor au devenit sclavi, iar alții s-au refugiat în munți. Coroana a refuzat să fie reduși la statutul de sclavi toți guanche. Când se împărțeau vitele între cuceritori, se cedau sau se vindeau și păstorii guanche, aceștia devenind sclavi păstori.
O altă parte o formau cuceritorii și soldații spanioli, precum și portughezii. Ulterior, ajung grupuri de evrei și de comercianți europeni (genovezi, olandezi).
Situația economică inițială
Se implementează cultura trestiei de zahăr adusă din Insulele de Madeira, fiind create mai multe fabrici de zahăr. De asemenea, sunt introduse diferite plante și animale. În afară de zahăr se mai exportă și brânză, grâu, orz, piele și orchilla (un lichen din care este extras un colorant natural, de obicei numită orceina și este utilizat pentru culoarea violet). Spre deosebire de peninsulă, există scutiri de impozite și se permite libertatea comerțului.
Organizare politică
Insulele Tenerife, Gran Canaria și La Palma numite “islas de realengo“ (insule care în timpul Evului Mediu și în epoca modernă nu au aparținut Bisericii sau nobilimii, ci Coroanei), se disting de “islas de senorio” care depindeau de conducerea particulară a nobililor (până în anul 1837). Exista un guvernator în Gran Canaria și altul care controla insulele Tenerife și La Palma. Însă, fiecare insula a fost guvernată de propriul consiliu (cabildo). Având în vedere gravitatea atacurilor piraților, se instituie în perioada lui Felipe al III-lea figura de căpitan general care unifica comenzile militare ale insulelor.
Organizarea socială
Terenul este împărțit între cuceritori și partenerii aborigeni ai acestora. Mai erau și servitorii și sclavii. Clasa negustorilor se formează într-un ritm rapid.
Relația cu America
Insulele Canare erau principalele opriri pe ruta Europa-America încă din prima călătorie a lui Columb. Participarea locuitorilor din Canare în cucerirea și colonizarea Americii a fost un factor important. Ei sunt cei care au ajutat la popularea regiunii Venezuela și au format diferite orașe în acel continent. Afluxul de canarioți către America era continuu, în unele cazuri în mod voluntar în calitate de cuceritori, misionari și coloniști. În alte cazuri, participarea se făcea în mod forțat conform dispoziției lui Felipe al V-lea care trimitea în America cinci familii la fiecare 100 tone de mărfuri exportate. În multe cazuri emigrarea a reprezentat ieșirea din gravele probleme economice ale țării. Influența dintre Insulele Canare și America este reciprocă. Din Canare se trimiteau în America banane, trestie de zahăr, cai și porci, iar din America către Canare se exportau cartofi, roșii, tutun, porumb, agave americane și un soi de cactuși numiți tuneras. În America ajung obiceiuri și modele lingvistice aduse de către “islenos” (locuitorii insulelor). În Canare ajung obiceiurile și modelele lingvistice aduse de către “indianos” (locuitorii Americii).
Probleme sociale
De foarte multe ori, insulele au fost afectate de diverse calamități: erupții vulcanice, foamete, epidemii, invazii de lăcuste și pirați. Aceștia găsesc în insule cel mai bun loc de așteptare pentru a asalta navele încărcate cu comori aduse din Indii, atacând frecvent coastele arhipelagului. Când Spania a intrat în conflict cu unele națiuni, pirații din aceste țări au asediat coastele Insulelor.
Evoluția culturală
Analfabetismul a dominat în toate epocile în proporții mult mai mari aici decât în alte zone spaniole. În general, ordinele religioase erau cele care îi învățau pe copiii aristocraților cum să scrie și să citească.
1. În anul 1972 este înființată Universitatea din La Laguna.2. În anul 1974 se aproxima la 10%, în 1991 la 4.2% iar la sfârșitul secolului al XX-lea 3. ajunge la un procentaj de 2%;4. În timpul regimului lui Franco, aproximativ 20% din populația insulei suferea de analfabetism;5. În anul 1888 existau 238 locații de învățământ;6. În anul 1834 doar 8% din populație știa să scrie și să citească;7. În anul 1767, exista în toată insula Tenerife un singur profesor public;
